Trebuie sa ne dezgropam fiinta

- Hei, tu, cel ce te cateri pe margini de lume si ne trimiti lumina prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceasi putere peste vremuri, multe mii, patrunde în noi ca sa rasarim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo si carnea sinelui sau sfârsiata, curge peste noi cu durere. Tu trimiti spre noi dreapta linie si noi stam strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinarii aplecate, spre oameni de întuneric. Învata-ma si pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei multi, noi cei care sunetul vietii ti-l daruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii nostrii cu ochii mirati pentru prima oara în aceasta lume, spre lumina ta, samânta de nou început, sa ne trezim într-o zi la fel ca tine si sa avem aceeasi putere.

Dimineata, sub ceasul trezirii, ma lovesc voci, ele mintea mi-o încuie. Ma simt calcat de ochii de afara prin strada murdara a vietii. Autobuze de viata sau carute zdruncinate, pe drumuri colbuite, duc trupuri spre truda de multe ori zadarnica. Sunt multe mii! Câmpiile plâng fara lacrima, caci uscaciunea sub potop de ape ne îneaca speranta. Muntele tremura pentru dealul care pleaca, strainatatea este departe de noi. Nu mai avem alta viata. Am ramas fara case, în noi. Doua decade au trecut si lungimea lor nu a putut sa învinga samânta rea ce a reusit sa ne pacaleasca si sa traverseze granita mintilor noastre, furându-ne viitorul. Ma bat cu pumnul inimii pe sufletul mintii si racnesc spre spatiile ce navalesc spre mine, în care întâlnesc resturi de întuneric:

- Ce putem face cu voi, cei care lege nu aveti si va credeti stapânii nostrii? Vom
face asa cum este orânduiala de mii de ani. Vom descapatâna urcarea voastra si va vom da jos de pe tronuri, voi fiind prea mici ca sa aveti putinta umanului de a coborî din ele. Desertul din sufletul vostru nu mai poate fi udat, pentru o noua speranta. Plecati si-n urma sa nu va uitati, caci Sodoma si Gomora din noi vor fi pierderea voastra, într-un rasarit de zi! Tu, mascarici, ce palat ti-ai luat de la noi si cu aurul soarelui te-ai înconjurat, sa stii ca vei fi ars, iar cartea sfânta nu-ti va fi pavaza, caci perfidia si minciuna nu-i scrisa-n ea. Tu ai gura mintii strâmba si cuvinte gunoi ies din ea. Icoana cu chipul tau din biserica în neam nu va intra! Cei la fel ca tine, multe mii, vor avea focul nostru pus sub talpile mintii si veti fi nimiciti! Iar noi, nu trebuie sa ne acoperim cu praful lumii pentru ceea ce nu suntem sau putem fi. 

Nu trebuie sa punem ceturi si umbre în calea vietii, ascunzându-ne si renuntand la a fi mai buni. Sa avem în suflete ardere, ca sa nu fim goi. Prometeu ne-a daruit flacara! Sa avem puterea de a învinge. Olimpul este în noi. Sparte de vânt si purtate spre sita timpului sunt stanci la fel de mari, nisip pentru unii, dar trebuie sa nu credem ca suntem puf ce zboara pe cer de nori si nu putem duce stânca vietii. Povara poate fi usoara sau grea, dar putem purta marimea ei din lumile noastre, chiar diferite. Nu trebuie sa coborâm sau sa urcam, ci trebuie sa ne straduim sa coborâm sau sa urcam noi la greutatea ei, si povara ne va fi usoara. 

De multe ori ma catar pe muntele neputintei mele si ma uit în jos, pentru a aduce adâncul prapastiei la mine. De multe ori simt cum muntele începe sa coboare odata cu mine.De ce sa nu gândesc ca nu gura mea coboara sa sorba din lingura putere, ci ca de fapt duc puterea vietii la gura fiintei mele. De ce unii folosesc lingura altuia, în puterea vietii, sorbindu-le farâme de viata? Ziduri pot sa ne desparta, dar ele pot sa nu aiba înaltimi, caci unele pot fi întoarse, ca pe ele sa putem coborî. Am suit multe coborâsuri si de multe ori puteam sa ma duc la vale, peste putinta mea de a fi echilibru pentru înaltimea zidului întors, greseala nestiintei masurii mele. Eu câteodata ma simt în altii si ma caut pe mine. Sunt multi care nu stiu ca exista zidul si ca poate fi întors sau altii ca se întrec cu masuri fara echilibru. Ei se urca pe umerii nostri si urcam valea cu ei, în cârca vietii, de aceea ne prabusim în gol. Trebui sa stim ca ceea ce poate fi nevazut, putem duce covoada pe viata pusa în spatele nostru, fara stiinta noastra. 

Fiecare în urcusul spre coborâsul vietii noastre, trebuie sa ne scuturam de înaltimea unui zid neîntors de viata. 

- Mestere Manole! Dezgroapa fiinta din noi, îngroapa Miorita si fereste-i pe cei nascuti de stiinta ei, ca sa nu ne dispara neamul. 

Lumina vietii rasucita în jurul lumii prin fiecare, al nostru eu, din imensa departarea linie dreapta între multe lumi si ceruri, ne poate raspunde prin limbajul întelegerii pentru ca sa nu punem zid de neântors între noi si sa ne putem raspunde, astfel cum pe rabojul vremurilor înca sta scris:

- Nu exista întuneric fara lumina si lumina fara întuneric, aici, dar pot exista alte lumi în care urca numai lumina, fara întunericul pe care soarele din inima noastra de multe ori nu-l poate ocoli. Ea rasare dupa o vreme si trebuie sa avem asteptare, rabdare si sa nu ne urcam vazuti sau nevazuti pe viata nimanui.Coltul trezirii nu are rontunjimi, pentru a ne putea ascunde. Începutul este puritatea renasterii si învatatura de minte. Nu exista ziduri neîntorse sau întoarse, cu vai care urca si munti care coboara, adâncituri sau înaltimi nemeritate date de pântecul existentei, fara ca lumina sa nu-l vesteasca în bine sau în rau. Mama este Eva si Adam tatal. Ei doi prin fiecare din noi sunt supusi greselii si ma întreb prin ei, prin mine si cei de dupa mine, cât de mult va mai fi povara si pâna când? Nu-i timpul începutului sa scapam de cei rau din noi si de cei ce sunt numai rau? Trebuie sa taiem linia în doua si sa mutam trecerea vietii noastre dincolo, spre netrecere. Lumina nu poate fi întoarsa ca zidul dintre noi. Ea nu urca, nu coboara, nu are vai, nici înaltimi, ci doar este o cale dreapta. De ce calcam de atâtea ori pe legamântul existentei chiar daca multi nu-l stiu, caci puritatea pe care o aducem lumii prin fiecare urmas, pentru revenire, pentru a fi numai pedeapsa?

- Hm, ma uit în mine prin cei prea multi care nu vad pe cei care ne vând, ne fura si vad de multe ori fragmente care fug, alerga, se ascund si tipa la mine. Meriti mai mult ca el, nu te lasa! Ia totul ca sa fie al tau. Nu conteza! Esti bogat si bogatia învinge. Desarta speranta, caci nu poate învinge prin carne, nimeni, tarâmul moartii în truda zadarnica de neântors. Bârfeste, dusmaneste, tradeaza, ascunde, invidiaza, fii ipocrit, lauda-te, nu împarti si nu darui ce nu-ti apartine si-ti va fi drumul povara! Nesomnul noptii se va pravali peste mine, pentru asta si voi asuda, eu, omul nenorocirii, cautând sa sap groapi, sa ascund perfidia din mine. Sap noapte de noapte si ma îngrop clipa cu clipa, numai în întunericul din mine, caci de fiecare data, dupa prima sapatura, ma lovesc de-o îndoiala dura, întrebându-ma: Dar daca o sa ma prinda lumina?

- Nesomnul adunat nesatios în mine si dunga neagra a noptii ma transforma-n monstru. Sa nu fim monstri cu crucea în mâna si cartea lumii pusa drept zalog!Un fluture de noapte fâlfâie tacerea din mine. O tresarire uscata si pamântul ud de viata îmi sopteste:

- Opreste-te din drumul noptii. Exista un ochi, al treilea, cu doi ochi închisi, dar dat noua, uitat în spatele vietii, care ma vede si ne vede pe noi toti. Trebuie sa ne dezgropam fiinta, Mestere Manole !