La apusul libertatii

Dupa caderea dictaturii, din decembrie 1989, am trait o intreaga suita de dezamagiri. Aveam impresia gresita ca tuturor oamenilor le este accesibila vietuirea lui Saul pe drumul Damascului, ca exaltarea noului demers democratic va evapora ca prin minune statornicitele noastre metehne. M-am simtit liber abia cand am renuntat la instinctul supravietuirii. Sperantele din timpul dictaturii comuniste, s-au confirmat ca desertaciuni dupa decembrie 1989. Am revenit cu greu la normalitatea modestiei, cea lipsita de pretentii. M-am obisnuit sa-mi cer doar mie ceea ce altadata credeam justificat sa solicit altora. (de parca as fi trait inainte de `89... dar stim cu totii cum era)

Cautam cu infrigurare cunoasterea, suntem cotati in functie de ea, ne specializam in uluitoarea ei diversitate, ne catalogam relatiile prin intermediul ei, ignorand faptul ca, utilizand-o, determinam si binele si raul. Bineinteles, necunoasterea implica aceleasi efecte, dar, oameni fiind, vrand-nevrand, vom ramane legati de responsabilitatile propriei conditii.

Traim intr-o lume in care ti se spune din tote directiile ca esti liber... ai sute de

Trebuie sa ne dezgropam fiinta

- Hei, tu, cel ce te cateri pe margini de lume si ne trimiti lumina prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceasi putere peste vremuri, multe mii, patrunde în noi ca sa rasarim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo si carnea sinelui sau sfârsiata, curge peste noi cu durere. Tu trimiti spre noi dreapta linie si noi stam strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinarii aplecate, spre oameni de întuneric. Învata-ma si pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei multi, noi cei care sunetul vietii ti-l daruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii nostrii cu ochii mirati pentru prima oara în aceasta lume, spre lumina ta, samânta de nou început, sa ne trezim într-o zi la fel ca tine si sa avem aceeasi putere.

Dimineata, sub ceasul trezirii, ma lovesc voci, ele mintea mi-o încuie. Ma simt calcat de ochii de afara prin strada murdara a vietii. Autobuze de viata sau carute zdruncinate, pe drumuri colbuite, duc trupuri spre truda de multe ori zadarnica. Sunt multe mii! Câmpiile plâng fara lacrima, caci uscaciunea sub potop de ape ne îneaca speranta. Muntele tremura pentru dealul care pleaca, strainatatea este departe de noi. Nu mai avem alta viata. Am ramas fara case, în noi. Doua decade au trecut si lungimea lor nu a putut sa învinga samânta rea ce a reusit sa ne pacaleasca si sa traverseze granita mintilor noastre, furându-ne viitorul. Ma bat cu pumnul inimii pe sufletul mintii si racnesc spre spatiile ce navalesc spre mine, în care întâlnesc resturi de întuneric:

- Ce putem face cu voi, cei care lege nu aveti si va credeti stapânii nostrii? Vom

Chill Time

Just close your eyes and let the music do it's job :)